N-ai înțeles trecătorule cât sunt de profundă
Ca un egoist te-ai gândit doar la ce-ți face plăcere,
Eu te doream ca pe o speranță, o caldă mângâiere,
Un vis de evadare din cochilia mea de tristeți și durere.

Poate te-am sufocat cu atâta apreciere
Dar până și o gheișă se dăruie cu har,
Te-ai speriat prea ușor
De al meu freamăt cu dor,
Ascunzându-te supărat și mândru
Ca un copil răzgâiat după un lung nor.

Nu trebuia s-apari să-mi tulburi liniștea,
Timpul nostru s-a scurs
Fiecare trăind intens iubirea altundeva.
Ce mai poate fi acum decât iar amăgire?
E un vis pierdut căci ne-am rănit adânc
Cu gânduri false de iubire.

Am privit lung când ai plecat
Chemându-te zadarnic cu apăsător oftat,
Obosită, visând la ochii tăi
Am adormit spălându-ți amintirea cu multe ploi.

Iubirea e un miraj, o amețitoare fantezie
Cu care mă hrănesc când simt doar dăruire,
Nu-mi pasă de judecata nimănui
Ce crede că-s simplă jucărie pe placul oricui.

Nu mă mai miră nimic din tot ce-i omenesc
Doar mă-ntristez cât de ușor și subit
Ne transformăm în fiare mânate de instinct.

Trecătorule, am uitat cum grăbit și efemer
Ne-am atins pe un astru într-o zi de ieri,
Nisipul din clepsidră s-a scurs încet dar sigur
Timpul așternând tăcerea din adâncuri.
__________________