Când ne-am iubit cu sete -
pălăria rămăsese de veghe în pridvor.
Motanul roșu, gri și alb, pe lene suveran,
torcea din blana vremii scări de fum.



Luminile, prelungi, uitau să ardă;
seara era un fruct preaplin, preacopt,
amintirile tale despre lumea de-afară
rătăceau printr-o vale a uitarii de tot.



Ridicată pe vârfuri, cu lacrimi în glezne,
pălăria ți-am pus în pridvorul tăcut.
Lumea de-afară-ncepea să existe.
Sete nu-ți va mai fi... Þi-a trecut.