La țărm, din larg sosesc mereu albastre valuri,
În care noaptea se-oglindesc, strălucitoare stele,
Deși-n adâncul mărilor s-au stins marețe idealuri,
Noi auzim doar frământarea, tăcerilor din ele.

Și ne-aruncăm privirea ca o plasă peste zare,
Sperând că vom zări, pe cineva sosind din larg,
Făcând prin valuri către țărm, albastra lor cărare,
Ducând aceleași idealuri, pe-un nevăzut catarg.

Mă dor cuvinte nerostite și vântul bate-n noapte,
Se-anunță undeva furtună cu stele ascunse-n nori,
Sărută-mă ușor pe buze și fură-mi miile de șoapte,
Tu suflet nobil rătăcit, prin visele pierdute-n zori.

Vor fi mereu furtuni ce bat în porturi nevăzute,
Și stele cu povești în fiecare strop, din fiecare val,
Iar noi două iubiri, crescute-n flori necunoscute,
De care nimeni nu va ști, când și-au pierdut un ideal.