uneori vreau să văd
o piesă de teatru pe scena din camera mea
aia cu pereții mov ca fusta nașei la nunta mamei
avea poalele până în pământ căzute ca niște bale de buldog
și-un zâmbet șters de parcă s-ar fi chinuit să-l producă
aceeași nașă care m-a botezat dar nu m-a sunat niciodată de ziua mea
să-mi spună la mulți ani
aceeași ființă care semăna cu bunica mea pe care am iubit-o atât de mult

dar ea s-a stins pe o bancă de lemn din oraș
îți poți închipui
să mori așa liniștit pe o bancă, în sunetul zgomotos al mașinilor
trecând pe stradă?
eu știu cum l-a iubit de mult pe bunicul meu

bunicul meu care m-a învățat să joc șah când aveam 8 ani
cum mă lăsa să-l bat întotdeauna și cât de prostește mă bucuram eu
campionatul pe care l-am câștigat în liceu gândindu-mă la el cum stă
acolo lângă Dumnezeu

pierdeam după-amiezile privind tinerețea lor din pozele de pe noptieră
cu ei doi atât de frumoși și de neridați
zâmbind a viață