De a nu mă strădui ...
Care libertate?
Vai, înspre înălțimi cu picioarele
frânte și inima deșartă, lividă.
Dă-ne Doamne ... dar nu câte putem
îndura, e prea malițios, prea mult
imens, sadic sofisticat.
Corăbii-rable pe fundul mării
de-argint, nuferi impropii, rari corali
infailibili, înecați, care de mai care
fluturând prinși mâinilor întinse
de țevi galbene, orizontale, pești
stufoși, șterse serenade acvatice ...
Falsați, falsați idealuri!
Ce coroborate declinului amplu
te lasă consternat în amfiteatrul
precipitării de fetru-bufon al foneticii
stelelor căzătoare; antiprevăzător.
Idealuri, ce reiterate în dorința
de a le restaura refulează într-un
carusel selenar, oranj sclipitor
odihnitor închiselor pleoape.
Cândva împreună ochilor albaștri
cosițelor șaten-tenebros
trupului zvelt ... acum, singur, singur.
Însă, o să mi se alăture laturile
unui cub de-nceput, nașterea lumii
în micul INFINIT.
Destul de clară, umbra bretoanelor
salciei, caldă, așteaptă afară, în fața
blocului sinistru furtuna decisivă
ce va să vină, vioaie, incoruptibilă;
incisivii ei invizibili ce-o vor
smulge, o, dac-ai ști!