Ninge, viscolește fără îndurare,
Ninge peste suflet, parcă a uitare.
Ninge. Cui îi pasă că-n grădina mea
Obosiți sunt merii și-nghețați sub nea?

Ninge și ninsoarea poartă-n ea durerea
Unor zile albe, când aveam puterea
Să credem în visuri și în cifra doi;
Ninge. Li se rupe norilor de noi.

Ninge. M-aÈ™ tot duce pe unde-am mai fost,
De-ar avea ninsoarea asta vreun rost!
M-aș preface-n ană spre manole-al meu,
Da-mi stă-n cale zidul dureros și greu.

Ninge, fir-ar mama dumneaei de viață!
De atâta alb, sufletu-mi îngheață...