Din când în când se sparge timpul,
doare
Se împletesc cu ziduri albe crinii,
Adorm și oamenii și caii
în picioare
Se slobozesc pe uliță nebunii.

Din când în când m-aștept să iasă luna-n stradă,
Să se rostogolească până-n poarta mea,
Să cred că e un bulgăr de zăpadă,
S-arunc cu el departe. Într-o stea.

Aici e bine. Dorm în mine stoluri
de pescăruși prea obosiți să plece.
Secundele erup fără de maluri,
Dar timpul meu nu stă și nici nu trece.