tu nu auzi cum crește floarea de cireș
atunci când în natură ne făgăduim
eternitatea
ca într-un altar...

ne logodim pentru a nu știu câta oară
în catedrala din îmbrătișarea noastră
lumina zilei ne izbește
de parcă dumnezeu din cer
se uită pe fereastră...

îmi pare fiecare revedere început
suntem ușori ca două respirații
ca două idealuri care prind rădacină
în deșertul memoriei...

..și-atunci când nu spunem nimic
descoperim răspunsul în zefir
și în ninsori de fluturi...

tu nu auzi cum vine primăvara
cum crește pulsul soarelui
atunci când în natură ne făgăduim
eternitatea
cum universul
e un cântec de orchestră
pe care dumnezeu o dirijează
prin notele muzicale
ale inimilor noastre...