Un bătrân valah, in al casei sale pridvor,
Þinând bastonul rezemat și nepoțelul pe-un picior,
Îi povestea cu pasiune, taine din popor.

Copilul asculta, mângâindu-i barba alba,
Apoi, puțin îngândurat, cu vocea slabă,
Ușor exaltat, de răspunsul așteptat, pe bătrân îl întreabă:

Bunicule, ție ți-au spus cândva, părinții tăi,
De ce există-ntotdeauna, războaie, lupte și bătăi?
De ce există-n lume, oameni buni și oameni răi?

Dragul meu nepot,
Să-ți spun, atâta pot:

Doi lupi există-n fiecare dintre noi,
Doi lupi, ce se află tot timpul în război.

Lupul alb, dominat de noblețe, altruism, milă și bucurie,
Frumusețe, candoare, dragoste, pricepere și dibacie.
Lupul negru și urât, dominat de invidie și mârșăvie,
Ură și răutate, furt, viclenie și blasfemie.

Copilul, asculta mirat, ce îi spunea bunicul său
Și puțin nedumerit, îl întrebă din nou:

Bunicule, mi-ai spus ca cei doi lupi, sunt tot timpul în război,
Care dintre ei , câștigă mai apoi?

Copile, în acest război, întotdeauna izbândește,
Lupul care se hrănește.
De aceea, trebuie să ne gândim,
Pe care lup, noi îl hrănim.