via virtuților e prea sus și atunci oamenii
vorbesc despre dumnezeu
ca niște prostituate ale sunetului

devorăm norii înaltul eliberat de roadele
himerice
zvâcnește ramurile sale mincinoase
biciuindu-ne fețele strălucind de lăcomie

spune-mi poezia mea e bună? întreb laș
un confrate
să fi fost femeie s-a mirat nu mi-a răspuns
în clipa tăcerii ei m-am simțit uns
cu harul prostiei

nebunia se juca în livada nemărginirii
dracu’ se uita cu jind printre uluci
de poftă îi curgea din gură râuri de smoală
părea că e o cioară care zboară
în dreptul asfințitului

dau cu pietre în gard – nu se sperie
iau o piatră și ies în drum să îl alung
dar el se furișează pe lângă mine
zăvorându-mi întoarcerile

la început râd – nu înțeleg cum ar putea
cineva să fie încuiat pe dinafară chiar
îmi place încă e seară
și stau cu mine
păsări fără cuib

le las din dragoste să îmi ciugule ochii
dar ochii nu le sunt destul
le las din înclinație să îmi ciugule inima
dar inima nu le este destul
le las din datorie să îmi ciugule creierul
nici creierul nu este destul
când să dau altceva m-am simțit flămând
le-am mâncat una câte una

mutilat și inutil aș fi fost fără simțuri!