E iarnă în natură, în trupuri,
În minți… la fel și-n suflete
Ce nu mai sunt de mult cuminți.
Îmi curăț via cât încă nu plânge,
Ajunge că plâng numai eu.

Îmi văd tăcut de muncă.
Fața, șfichiuită de asprul ger,
Primește-n gazdă lacrimi,
Precum grădina bine-ngrijită-
Ploaia cu grindina neașteptată.

Sub parapet de deal, o masă
Improvizată pentru musafiri,
Mă găzduiește doar pe mine.
De undeva venind cățelul
Turbat mă caută și mă găsește.

Pe masă-mi pun ce am...
Zdrobesc în mâini o ceapă,
Aproape toată degerată.
Privesc spre munții cu zăpezi
Ce sunt ca o coroană albă.

Găinilor dau drumul și mă bucur
Văzându-le cum zburdă, scurmă.
La masă mă întorc, bucuros de tot ce văd.
În jurul meu acum e armonia
A tot ce am – Paradisul din vie.

Pe coadă, cățelu-l calc în joacă,
Să-l enervez, să-l fac să latre;
Nu-l enervez, nu latră, nu mușcă,
Nu face rău cum face-un om
Și-l mângâi, dându-i și lui o bucată.

Trăiesc în armonie: animale - păsări,
Gâște, găini, câini și pisici.
Doar oameni între ei
Nu pot să se-accepte…
Le pare Raiul prea îngust.

De-am scris toate acestea,
Împins de repezeală,
Să-mi fie cu iertare!
Am făcut țuica prea dulce
Și pân’ aicea doar m-a dus...

Nu mă grăbesc în muncă,
Sunt liber ca o pasăre spre cer.
Așa o fi și-n Rai... fără păcate, doar plăceri.
De-ați ști cum zburdă-n a mea minte cai,
Ați vrea și voi acolo.