nu știu când și cum s-a lăsat ceața, zâmbetul meu a ajuns urma țigării pierdute în ea
sub un cer aplecat peste noi (bătrân?), se mai vedeau câteva lumini, poate o lampă stradală însingurată, farurile unei mașini fără suflet, un club rătăcit și proptit așa orișicum în noapte. cu mâna întinsă păream să ajung până
peste
vârstele oamenilor, ale pisicilor nemuritoare (supraviețuitoare), filosofi renumiți pentru tristețea lor, eu puteam mușca din lume, atunci puteam cere oricât
nimănui.

chiar nu știu cum s-a lăsat ceața asta cumplită. de fapt, cumplit de frumoasă
așa cum se rupe orașul din iarnă, înfrigurat până în mahalale, cerșetori colorați sepia s-au strâns chiar la marginea străzii mele chiar la marginea mea
mai umani
decât.

e cenușie tristețea unui anotimp demodat după sărbători
și ceața asta cu mâinile zeci întinse,
diagnostic nechemat reîntors.