Orașul se coboară în urma mea:
O pată nedeslușită cu urme de cafea,
Mereu în urmă, înainte o tăcere obosită
De-atatea ocoluri spre a-ți vorbi dragă iubită.

Tăcut, înainte, îmi e pasul așteptând
Să-l iau în brațe și să-l alint,
Căci îl doresc al meu spre tine gând,
Privirea mea privindu-te privind.

Și-n toată această premergere, uneori mută,
De alte ori asurzitoare,
Curânde ori vorbită,
O mână sau câte-un picior în mersuri îmi dispare.

Și dacă ea va vrea să iți audă pasul venind,
În apropierea trupului ei zâmbind ?
Dacă ea vrea să audă acel sunet clar și blând pe caldarâm,
Acea îmbrațișare șoptind : eu nu mai plec nicicând ?

O să pașesc fără picioare !
Și dacă făra urmă, și poate fără îndoială și semn de întrebare,
Poate absența prin care pășesc va face lumea la cuvant mai îngăduitoare,
Poate că lumea se va cuprinde în înduioșare.

Și dacă ea dorește chipul să i-l mângâi ,
Părul sa i-l bântui până spre ninsoare ?
Să conturezi în pielea ei, de la călcâi până la subțioare,
Sufletul tău, din cap până-n picioare ?

Poate că nefiind aproape în trupul ei să mă-nconjor
O s-o cuprind întreagă, ca al ei dor.
Și vreau să știe că întotdeauna atingerea mea
A fost doar amintire a gândului spre ea.