O, voi, femei pe care v-am iubit,
Cu ochi de jad, contururi rubiconde
Și plete lungi, ornamentații blonde
Amușinând balsam de fân cosit,

Cu forme moi, dogori în asfințit
Și mers zglobiu de ciute carpatine,
Unde-mi sunteți frumoaselor mezine
Pe care vă iubeam ca un smintit?

De pildă, Lola... Lola ce părea
Desprinsă dintr-o frescă bizantină
Cu chipu-i blând și ochii de lumină
Cu care-adeseori mă fascina,

Vai, ce-a ajuns! Din câte-am auzit,
E-o babă de vreo nouăzeci de kile,
C-un neg enorm pe nas și cu lentile
Mai groase ca parbrizul de Oltcit!

Sau zvăpăiata Mimi, cu alură
Și unduiri de iederă-n suspans,
Ce câștigase un concurs de dans
Organizat de Casa de Cultură,

Crezi că mai are aerul frivol
Și grația de-atuncea? Dimpotrivă,
E roasă de sciatică parșivă
Și face tratament la Tekirghiol.

Nu mai vorbesc de Melania, o
Gingașă și o galeșă silfidă,
Puteai să juri că-i vreo Lollobrigidă
Sau dacă cumva Brigitte Bardot.

S-o vezi acum... Lucrează la o fermă,
Pe undeva pe lângă Calafat,
E-obeză, are-un bust exagerat
Și-un tuhăs (mă scuzați!) de pachidermă!

Ortansa, cea cu ten marmoreeean
De-o frumusețe sobră și pedantă,
Pe care o creșteau cu guvernantă
Și-avea și profesoară de pian,

O văz acuma cu un babalâc,
I-o fi bărbat sau... cine naiba știe
Și cred că are o hemiplegie
Că umblă în baston șontâc-șontâc.

Matilda, uite, jur pe ce-am mai sfânt,
Că are colici sau ceva cu glanda,
Că prea s-a scofâlcit; la fel și Sanda,
Aud că-i cu hormonii la Pământ.

De-aceea, de de tristețe sfâșiat,
Slobod în neant un strigăt de durere:
„Unde-mi sunteți, frumoaselor Venere
Pe care v-am iubit ca un turbat??”

Și, ca-ntr-un act final de vodevil,
În care ceața vrăjii se destramă,
Vă părăsesc și eu, cuprins de teamă
Să nu-mi încuie poarta la azil!