am dezertat într-o noapte de mai
sub un cer afgan;
întunericul scârțâind sub pașii mei
era un deșert tânăr, fără
remușcări sau dileme.
războiul nu fusese niciodată cu totul al meu,
poate doar câteva victorii aguride
și cântecele de bivuac. trupul deșălat de atâta
luptă e un câine sălbăticit trebuie
pus în lanț până să fie din nou al tău cu totul,
mersul ajută,
așa că mergi și mergi,
orfan printr-o grindină de
stele căzătoare. pe rând căldura și frigul
descleiază gândurile cuvintele ies
mai ușor la suprafață, se avântă de pe
cel mai înalt tobogan și chiar înainte să devină
se tulbură în cântecul straniu
al buzuqului. nu ești singur, îmi spun,
nisipul însă nu are amintiri
și fiecare pas e primul.