Din depărtări prin fulgi de nea,
Prin zgomot și troiene,
Un cal bătrîn încet trăgea,
Povara vieții mele.

Și era blonda și frumoasă,
Era și dulce și amară,
Avea ochi verzi ca o crăiasă,
Sublima lui povară.

Povara asta ,cum să spun?
Nu-i simpla mea idee,
Nu-s nici baloane de săpun,
E o splendidă femeie.

Dar are un 'ce' înlăcrimat,
Ce aduce doar mîhnire,
Și ar dori orice bărbat,
S-o aibă-ntr-o iubire.

Dar vezi că nimfa asta dulce,
Cu alaiul ei cu tot,
Pe apa sîmbetei se duce,
Și s-o opresc nu pot.

Și de-aș putea ,de ce eu oare,
Să stau în calea ei ,
Și să-i opresc drumul spre astre,
Sau poate chiar spre zei.

Și n-am oprito. Spre-nălțimi,
Se îndrepta tăcută...
...Dar sa întors între mulțimi,
Plîngînd și abătută.

Și atunci a plîns și sa rugat,
De mine și de voi,
Să nu lăsăm orice bărbat,
s-o tragă înapoi.

Și uite așa credul fiind,
O țin de astă vară,
Și zău nu mi-a trecut prin gînd,
Că mi-ar fi o povară.