Pe mine nu m-a căutat somnul cu lumină în noaptea aceasta
și simt cum pământul mă va apăsa din nou
la răsărit de ziuă nouă.
Dar cred...

Care purtăm război în fiecare zi
cu muntele din ceață
negru, rece și botezat Normal,
ce ni se aruncă pe umerii obosiți
pe care ne plângem de milă,
până credem?

Eu n-am târnăcop, nici dinamită, nici măcar
picioare ca să pun în ghetele de munte,
cu care m-au împins spre piscuri.
Dar cred...

Care purtăm în palmele noastre,
ce nu mai știu să îmblânzească țărâna,
loviturile stâncilor pe care nu le-am ocolit,
pe care le-am urmat, ascultând vocea muntelui,
căutând cu lanterna adâncul ce se afundă în noi
fiindcă nu am crezut?

Am uitat că porumbelul alb zboară peste nori,
că soarele răsare dimineața și
printre pleoapele privirilor înlăcrimate,
și că stelele nu m-au uitat,
căci luceafărul dimineții poate fi și el,
unul din ochii senini ai
Celui în care pot crede
și iubi, ai
Celui ce nu m-a uitat sub muntele
Normal.