Toate lucrurile complotează:
sigur nu voi trece la ora de
„viață”; supărat, o să mă îmbolnăvesc
și voi lipsi la orele de
„viață”; voi pica examenul
și voi fi dat afară printre ratați,
în stradă.
Ei n-au avut nimic și n-au pierdut nimic.
Eu? Am avut tot și acum nu mai am nimic.
M-am pierdut și e prea târziu pentru tot.
Nimic, nu mai pot nimic, nu mai vreau nimic.
Nimic nu poate fi mai rău. Deci pot sta
liniștit căci voi fi sigur mereu neliniștit.
E o certitudine.
Sunt gol, totul e gol.

Dar dacă aș vrea
poate mi s-ar oferi.
Poate mă voi ridica.
O să urc o veșnicie trepte
dar tot voi intra la „viață” la ore
ultimul,
dar voi intra. Nu-i nimic.
Poate voi fi luat între colegi
și voi trăi iarăși
și poate totul a avut un rost
și am de ce mulțumi și pentru corigență.
Poate voi fi înger păzitor
și voi avea un rost frumos
și altul nu va mai cădea așa
și poate am de ce să iubesc,
pe toți, tot și pentru tot.