dimineață obosită de ianuarie
fâlfâire împovărată de aripi
printre copacii orbi și uscați
tremură-n ceața cleioasă de-afară
cămașa soarelui
îndelung sfâșiată
de ghearele razelor
scurte și reci

speranțele mele-s acolo sub nori
între cărbunii stinși ai înaltului
când nu se mai vede
drum aburit
nu scânteiază nici o plecare
speranțele mele cu ochii închiși
de-abia-și mai închipuie
pornirea și mersul

acesta-i timpul
despre care-auzeam
în tinerețea-mi buimacă
când îmi vuiau iubirile-n piept
cu zvon de clopote îmbelșugate
și-acum doar în vis
de-mi mai pot aminti
câte-o frântură de-mbrățișare
cu care să-mi mângâi înc-un răstimp
adolescența asta bătrână
să-mi pregătesc viitorul incert
de multele neguri câte se-arată