cândva soldatul își descheiase pieptul
cu vârful baionetei
camufla sub cenușa din inimă patria
care încă așteaptă sub o pâine caldă
pe vatra cuptorului

acum din pricina ei
nu-și poate coase rana dintre coaste
vulturii altor înălțimi așteaptă gata să-l sfâșie
își împlântă ghearele în umbra sa
penele asfințitului au crescut pe un stârv

la semnalul stingerii mărșăluiește pe câmpuri
ademenește noaptea într-o grenadă
o dezmierdă ca pe întâia femeie

cerul îi leagănă în colivie desupra lumii
soldatul își deschide cu baioneta privirea
eliberează patria prin ochii săi