În prunduri ne’mblânzite, îngenunchez tăcută
Și strig la miezul clipei ce-și bate-n mine anii;
Răsfrânt în ochi e cerul. O, lama sabactani!
În clipa mult prea scundă, mi-ai dat să beau cucută.

În prunduri ne’mblânzite, îngenunchez stângace
Și ard, a mia oară, încremenite hume;
Ofrande-n asfințitul omătului, anume
Zvârlite-n poarta vremii, nesocotind soroace.

În prunduri ne’mblânzite, îngenunchez smerită
Și-n foșnete pribege aud cum cad flămânde
Cocoare ’negurate ademenind plăpânde
Arpegii dezlânate din iarna vlăguită.

Lovind mai tare gongul, de la pământ la lună,
Își frânge noaptea drumul – Arcadie-n furtună.