tușește seara într-o cană cu ceai. fără miere.
ninsorile își cern singurătatea
pe întuneric.

iubesc. fără brațe. cu ochii pustii.
când ți-e dor
să înveți să treci peste
mi-ai zis
iar eu credeam într-un bărbat
care să-mi cunoască frigul
până să aflu câtă iarnă poate fi între noi
pânâ să învăț căderi adânci de tot
și să simt chimia suferinței
cum se alcătuiește în oasele mele

se cuibărește dimineața într-o ceașcă neagră de cafea. fără zahăr.
ninsorile dorm.
clipește printre jaluzele o lumină albă
iar eu caut somnoroasă papucii de casă și
am versul ăla nebun în cap
“ți-am iubit necunoscutul”