Eu m-am aprins târziu, fără de știre,
din jaru-ncins ce tot mocnea în mine,
din lucrurile la-nceput străine,
ce au crescut mereu spre împlinire.

(Și numai după ce-a pierit în ură
o lume prea lipsită de iubire).

Aș fi putut, cândva, altfel să fiu
dacă, cu palma-mi pusă peste gură,
m-aÈ™ fi aprins cumva, de timpuriu.

Iar de-aș fi ars atunci până la scrum
aÈ™ mai avea puterea arderii de-acum?

Când încercam să tot pătrund în toate,
sărind mereu din fusul meu orar
cu sprinteneala dată de destin,
(și prtea lipsit de-a-nțelepciunii zestre),
spirala timpului nu putea s-arate
cifrul ascuns al marilor ferestre
spre Nordul ce abia-l întrezăream.

Doar dibuiam întregul din fărâme,
să mai răsară flori printre ruine,
când lumea-n jur pornise iar să cadă
și să răstoarne-n rău ce era bine.

Dar stelele-mi spuneau că nu se poate
în rătăciri să-mi caut un altar
și la nimicuri să mă tot închin,
pentru că-i dat oricui să mai și moară.
Și-n jocul complicate-i loterii,
nici timpul poate încă nu măsoară
de-am fost mai mult, sau de am fost puțin.

Și-a trebuit să mă renasc din nou,
să sap adâncuri mai adânci în mine,
explozii cosmice să-ntemnițez în ou,
să decantez mereu răul de bine,
ca arderea să-mi fie mai curată,
și mai puțin în mine să tot roadă
abisurile și gândurile toate,
ce s-au tot strâns în mine-ntr-o grămadă
de vieți trăite doar pe jumătate.
Și neputând în mine să mai șadă
au izbucnit ca un vulcan târziu
zvârlind spre cer căciula-i de zăpadă.

Mi-e teamă de combustiile din mine,
de presiunea magmei ce-o arunc,
de neîmplinirea arderii depline,
de înălțimile la care încerc s-ajung,
dar mai ales de golul ce-o rămâne
când voi seca vulcanul pân-la fund.