Am ars pe rugul vieții speranțe neîmplinite,
idealuri puerile, sărmane bucurii,
mănuși și coate rupte pe trepte năruite,
caruselul și moara plăcerilor târzii.
Grădini prea des stropite cu lacrimi și cu sânge,
regrete caraghioase, multe păreri de rău.

(Statuia libertății și-acum în mine plânge
după făclia-n care am ars norocul meu).

Am ars păduri scârbite de patimi și de ură,
palate și aziluri clădite în pustiu,
din care mai luam câte-o cuminecătură
dintr-un altar la care ajuns-am prea târziu..

Am rupt apoi săgeata ce n-a putut porni
din tolba cu oferte sublime de destin,
din care numai unii se-ntorc spre a iubi
și cei mai mulți se-ncarcă cu ură și venin.

Unde-i balanța ce poate cântări,
în rătăcirea noastră, ce înspre rău se-nclină,
de-a fost mai multă noapte, de-a fost puțină zi,
cât fost-a întuneric și cât a fost lumină ?
Să-i dibuim secretul de-a nu ne osândi,
căci pre-am trecut prin viață fără să aflăm
pedeapsa fiecărui cu partea sa de vină!