E toamnă-n mine iar zâmbetul îmi este ruginit,
de-atâta lacrimă ce-a curs întru iubire
Oftez zâmbind, nimic nu poate șterge acel terifiant sfârșit.
Mă tângui printre umbre, foșnesc de-atâta dor
dar n-am să uit vreodată cum m-ai lăsat să mor.
Cum ai putut conchide că ești îndreptățit
să-mi furi cu bună știință iubirea, când știi cât te-am iubit?
Cum crezi că pot trăi acum cu mine știind clar că tot ce-a fost era greșit?!?
Doar tu mi-ai dăruit neșansa să simt, ce-nseamnă să iubești fără să fii iubit!
Mă dor din rădăcină crengile iubirii și toate amintirile cu noi mă dor,
Mă dor și vorbele frumoase și faptul c-am crezut în ele și-n amăgirea lor.
Închid usor cutia amintirlor cu tine, e toamnă-n mine iar zâmbetul îmi este ruginit
De-atâta fericire închipuită, în care te iubeam iar tu nu m-ai iubit!