rătăcit în cameră departe de ușa care dă în holul lung
ca interiorul unui șarpe
întins la baza zidului
acolo unde cărămizi pline de nisip cântă primele
simfonia putrezirii
descopăr sub o cârpă unsuroasă o sticlă cu vin roșu
ca sângele meu de ieri
și un pahar ce ar fi putut foarte bine să aibă
urme de ruj

încep să torn în pahar
stelele se aud dincolo de zid
paharul se umple dă pe afară
firicele de vin se întind prin praful intim
precum crăpăturile într-un pământ
neudat de ani buni
se unesc repede într-o mică baltă
care seamănă la început cu o palmă deschisă

încet încet camera se umple
întreaga lume se umple
se reduce totul la un numitor roșu

adânc îngropat în vin
continui să torn
paharul se îngălbenește galopant
&
lacrimile se ridică la suprafață
ca niște bule de aer în timp ce
mătasea broaștei îmi acoperă privirea