cu capul în jos,
mă storc mic, pe dos,
cu fața întoarsă mereu spre plămân,
pământul e cer
și visul cretin.

Mă dor din când în gând mușchii,
nu mai suspin.
În liniște tot
crește meschin
tabloul macabru al visului - chin
se sparg stânga-dreapta
puțin, mai puțin
puhoaie umflate de vin și venin.

Te-nalță, poete!
așteaptă să pleci:
salteaua e gata, coșmarul de veci
vor crește șiroaie
iubirile munți
suspinele vrafuri,
femeile punți!

Nimic nu mai zboară din tine
MINCIUNI!!!
GOL, spargi în zece
capul – plămân.