Decăzusem a nu știu câtă oară odată cu Basquiat
Vlad dormea învelit pe podea, beat, lăsase descoperit doar un cap alb, chel, sculptat parcă în marmură, un Pogany masculin
Din când în când spunea să sting becul că lumina asta parcă-i stă în gât
Parașuta mea nu se mai deschidea și de minute bune picam în gol
Aș fi vrut să scot sute de rime, de expresii, aș fi pictat un tablou pentru fiecare vers
Treceam prin acel blocaj psihic în care miile de idei nu reauseau să se materializeze, să le termin

Am plecat neîmpăcat cu mine, supărat pe toate ideile care nu au reușit să-mi străpungă cutia craniană și să iasă la suprafață
Am plecat supărat pe artă căci unii sunt atât de nebuni încât se împrietenesc cu ea
Eram supărat pe Vlad care dormea la etajul 6 cu un nod de lumină în gât
Mă simțeam un poet nesemnificativ forțat să-l studiez de parcă ăsta ar fi fost scopul meu în viață
Eram revoltat, eram machiavelic eram machiavelicomeschin
Șoseaua era luminată cu becuri gri, atât de gri încât rujul ei nici nu s-ar fi zărit ci s-ar fi diluat în acuarela asta
Și chiar de ar fi fost acolo, eu vedeam alb poetul vedea negru.