“Repetă-ți oglindirea!”
îmi spune imaginea tremurândă din oglindă,
spărgând fragmente din chipul cioplit
în carne și-n sânge dezgolit.
Adulmec mirosul reflexiei și îmi blochez plămânii
punând dop respirației
pentru a-l fermenta în putrefacția adorată de muritori.
Aerul odată scos
se transformă într-o ceață șubredă
ce-mi acoperă același chip zămislit în fragmente.
Încercarea de a găsi o cale
în menținerea misterului aprins
în curiozități integre,
mă relaxează.
Închid ochii și-i deschid la loc.
Mișcarea se repeta iar umbra reflexiei mi se dezvăluie
în tonalități euforice
cu linii definitorii duse la extreme.

Nu sunt eu! și nici nu voi fi.
E doar cel din mintea mea
ce-mi plasează senzori infantili în colțuri arcuite.
În contrastul luminii proaspăt închise văd o linie
ce-mi definește obrajii, gâtul, umerii.
Sunt doar un contur,
o schiță ce urmează să fie pictată
în culori transparente.

Voi numi acest moment
“reconstituirea spiritului”
îmi resetez gândurile cu o singura intrebare:
“Încercarea abordării sau încercarea delăsării?”
dar nici nu mă obosesc să decid.
Oricum
amândouă sunt
eufemismele timpului pierdut
în fața nimicului condensat.