Când toți au adormit, m-am întors acolo
unde mirosul de iarnă persistă
și vântul joacă leapșa la picioare.
N-ar fi trebuit să revin,
umezeala din sufletele astea adormite
îmi provoacă un început de cancer spiritual.
Și-așa nu-s prea departe.


În această lume incertă
zilele mi-s mătănii numarate,
unde clipele bune nu stau decât
în capete cardinale, și unde mereu
la Nord e plin de mușchii
balamalelor mele intelectuale.
Păcat că oamenii buni zac prin șanțuri.


Aici libertatea-i ocna noastră
și toți își blesteamă soarta.
Și-ar da ei nemurirea pe degeaba
jeluindu-se că nu-i cine să le-o ceară.
Într-o lume ca asta
parcă nu-ți mai vine nici să mori
și nici să fugi nu știi de cine și de ce.


Mi-e frică. Mi-e frică să rămân
blocat în realitate ca toți ceilalți-
și-aici nu-i vorba de egoism.
Vreau doar să mă culc la loc
să nu ne mai deranjăm reciproc
cu cotidianisme ieftine și exerciții
de sinceritate maximă din pură generozitate.