după ce ți-am citit mail-ul am început
să-mi exersez semnătura pe coperta aia groasă/
lucioasă de la hai să furăm pepeni
o buclă două bucle un a un g
apoi suișuri și coborâșuri
un fel de electrocardiogramă
și linia dreaptă apoi
linia vieții din palmă, îmi spun

nu știu cum să-ți explic
viața mea e o cameră goală în
care ecoul joacă rol de tavan/
fereastră și zid. uneori joacă
și rolul tău, cris

la oră copiii mi-au vorbit de un drum
cu motocicleta prin livada cu nuci
fără miez eu am zâmbit
și le-am aruncat în poveste
prințul de ciocolată

mâine o să-ți scriu și poemul ăsta
o să-l postez și pe agonia
la poștă nu mai lucrează nimeni acum
iar mess-ul/ mail-ul îmi deformează
caracterele
ca să știi, îți scriu cu monotype corsiva de 13
așa, în caz că apare vreo siluetă din afară
care să-i strângă marginile

tu vrei să scrii cel mai lung poem
eu vreau să-ți dau poemul de mâine peste
o vreme/ doar așa/
să aștepți. pentru că așteptarea e
singurătatea care leagă noaptea de zi

tot mâine programez o insomnie feroce
proiectez o cărare de la pământ la cer
te aștept să levitezi puțin
puțin peste două mii și ceva de ani

eh, ca să nu uit
în poemul pe care ți l-am spus azi
citește, te rog, ultimul vers așa

dumnezeu te iubește, femeie