De la o vreme,
nu-mi mai dau seama
dacă aniversez sau comemorez…
Schimb săli de așteptare
dar nu mai continui să merg.
Iluzia mișcării provine din faptul
că întâmplările, situațiile
au început să treacă prin mine
fără să lase urme și fără să zăbovească
nici un pic, ca trenurile internaționale
printr-o gară de provincie,
până când iureșul se stinge
iar țârâitul greierilor reface monotonia,
aducându-ți aminte că nu exiști.

Analizele sunt bune,
funcțiile vitale întrețin tabieturile
(sau invers),
scrisul – de nicăieri spre nicăieri –
devine eveniment
iar „viața” – violon d’Ingres;
ca s-o întrețin, totuși,
frazez tot mai elocvent în amiază
numai despre echilibru, rațiune, măsură
pentru că dragostea e un cuvânt prea mare
care nu mai încape în vocabular,
în timp ce mila-umila
se dovedește tot mai încăpătoare
(și confortabilă, la ora bilanțului !)
mai ales când te strecori și tu
pe sub fustele ei
ponosite.




("Și totuși, rodim" - 2007)