De ce e totul atat de crud?
De ce e ură pe pământ?
De ce un om nu trăiește?
El mai mult innebunește.
De ce pacea e război?
De ce nu plouă cu petale?
De ce nu e un soare?
De ce nimic n-are-nțeles?
De ce nimeni n-are succes?
De ce, lumea atât de rea,
Îți stă în cale și mai vrea mai mult.

De ce viața-i scurtă și nedreaptă?
Trăieșteți-o până la moarte.
Să fie dragoste, fericire și un strop de nebunie,
Să fie roz peste tot, și nici macar o picatura,
Să nu aibă legătură,
Cu râsul dulce, delicat al unui copil,
Care curând n-o să mai zâmbească,
O să plângă și-o să scrie la fel ca mine, poezie.

De ce totul se transformă-n rău?
E soare, căldură, și totuși dintr-o dată se adună o furtună.
De ce când e mai bine vine răul?
Rămâne amintirea, regretul și un zâmbet,
Nu la fel de dulce, dar totuși un zâmbet,
Care să-ți aducă aminte că totul s-a schimbat.

De ce oamenii vorbesc și nu trec la fapte?
De ce promit, și totu-l lasă-n spate?
De ce se termină cu plânsete,
Și nu cu "happy ending-uri" ca în toate filmele?
De ce? asta-i întrebarea,
Dar totul se termină cu-n cuvânt
Adio...