Femeia matură, dezbrăcată de sentimente, într-un decor simplu :
de negru fum; stă la capătul unui port-țigaret și așteaptă.
“Si ceața asta face ca totul să pară atât gol!”

Atât de gol … ca viscerele femeii mature, atât de goale,
ca picioarele lungi, cu unghii roșii ale femeii mature,
atât de goale.



Uși trântite, deschise apoi sfios cu un suplu scâncet. Închise.
Apoi deschise suav, plin de farmec și cu miros de zambile!
Uși mereu închise, dar mereu deschise!

Deschise, atât de deschise! Ca buzele sângerii ale femeii mature:
“Nu-ți cere iertare! Eu niciodată nu-mi cer iertare!”

Femaia matură niciodată nu salvează suflete, ea le îngrijește.
Așa dezbrăcată, ea adună bucățelele de oameni
și le coase.



Le coase cu fir roșu, în memoria sângelui ce i-a habitat odată viscere,
apoi le decontaminează de lumesc cu lacrimile ei,
de femeie matură.

Femeia matură nu mai simte de mult, femeia matură atinge,
cu mâinile ei cavitățile reci ale sentimentelor,
în fiecare seară, seară de seară.

Seară de seară, femeia matură se dezbracă de sentimente,
își colorează buzele și unghiile cu roșu, și așteaptă oameni reci,
pe care să-i coasă.