Să rupi din trecut mii de file
Ce alergau neîntrerupt
Spre fericire, zeci de mile,
Ce le-mbrățiașai cu un surâs
Din fiecare colÈ› abrupt,
Dar ce le-nvelești acum în suav plâns.

Nu le vedeai a lor strălucire,
Erai orbit de ea în clar de lună plină
Însă rămâne-o simplă-nchipuire
Pe care o dorești, o simți, o visezi
Durerea-ți alină,
Pășind totuși peste, refuzi să mai crezi.

Nu mai crezi în nemurire,
Fericire izvorâtă din puerilă iubire,
Nu o simțeai, nu o doreai,
Dar regrete profunde te privesc din trecut
Se revarsă din clipe-n care sclipeai,
Când inconștient te prefăceai un necunoscut.

Acum incontrolabile cioburi din viață se sparg,
Pierzi tot ce ai avut sau ai fi putut să ai,
Căci se îndreaptă sfărmâdu-se-n larg
Și lipsa lor te-afundă-n deplină transă,
Privești în gol și meditezi…
Risipindu-ți și ultima șansă.

Clipe pisate de-al timpului val
Dispar din sfera ta acum și totdeauna,
Râmâne doar să dispensezi
Alunecând-n aval…

Elegiac privesc spre paradoxul naturii,
Care jovial înflorește
În mijlocul primăverii…
Dar mângâiată de-un cactus,
Sufletu-mi arhaice memorii cerșește,
Alunecând în al morții repaus.