de cel puțin 2011 ani soarele
continuă să ardă,
trei decenii și ceva de când
aștept legea 10 a domeniului public
să îmi înapoieze
parcurile.

cel mai mult mă frustrează înstrăinarea
lor, mi-am luat însă gândul de la lacuri,
de la gări
și de la manejul circului
când într-o noapte de vară
tom waits…


dar pentru parcuri de o veșnicie
sunt gata să fac moarte
de om,

la început au fost minorii,
pe care i-am ucis cu maximă discreție,
cadavrul lor de negăsit zace
tăinuit
la antipodul luminii.
de mici ce sunt absența lor
nu intrigă pe nimeni.

pe urmă a venit vremea clasicilor în
viață.
aici va trebui să lucrez cu mănuși,
cu înfârjire, cu o
minuțiozitate de bijutier.
pe ăștia nu îi pot doar ucide,
pe ăștia
trebuie să îi măcelăresc, să îi tranșez
și în punguțe multe să îi
răspândesc prin lume,
fluturașe de glorie trecută, vestigii de
carne,
amulete de os,

MOARTE
POEÞILOR CARE
MI-AU
ÎNSTRÃINAT
PARCURILE!