Ce vremuri crunte, doamnă,
ce abandon de tot
ce-a însemnat odată iubirea ca magie,
așteaptă mult și bine caleașca de argint
să-ți readucă-n preajmă surîsul meu rebel
și-un ban în care-i prinsă clipa întîiului sărut
cu parc cu tot, ca într-o colivie...

Ce vremuri strîmte, doamnă,
ce abandon total,
în vise de duzină abia de mai încap
cele trei șoapte care-n zori atîrneau războaie,
s-au dus și cavalerii, s-au dus păduri și cai,
corăbiile-s doar iluzii care
se-așează-n straturi pînă trec de geam,
pînă vor prinde vîntul de zăbale,
tu vei zări de-aproape iarba încolțind
și pe sub ea
mantia mea călare...

Ce vremuri, doamnă,
prag de veac sucit
cînd șarpele ne vinde pe doi bani
aripa de mătasă a nopții cît o mare
cînd fără voia noastră am coborît din vis
și ne-am întors pe lume doar văpaie...

Să nu disperi
chiar de-or veni gonaci
să-ntrebe de ceva ori de chirie,
mă voi întoarce negreșit în zori
cănd basmul e aproape de final
și dă banalul iar să te sfîșie.