Invizibilul roade pielea și oasele
până ce micile găuri din mine
se transformă în versuri.
E un dar al oamenilor de litere
cum poate să muște din cărți
să-l guste pe Rimbaud tânjind după tinerețe și vocale
și culori. și pleacă spre un alt colț de stradă
să recite din Lorca cu gândul
la Salvador Dali
într-un anticariat unde se bea vin roșu din
pahar cu picior
la un vernisaj cu fotografii alb-negru.
E ceva de neînțeles cum acest
străin închis în partiturile
unei întregi orchestre
poate să vadă mereu alt scurt-metraj
la fiecare bătaie de aripi
la fiecare grimasă a dirijorului
Eliberându-și pofta de litere
către auditoriul legat la ochi,
de mâini și de picioare
cu urechile tăiate
și pulsul în cheia sol.
într-un zbor fără întoarcere,
ușile poartă nume, dar nu poartă oameni.
Se deschid și se închid.
Sub privirea mea
fiecare mână întinsă cerșește altă
literă pentru a dezgoli găurile
din carne
în piața publică.