cum ne obișnuim cu diminețile astea cețoase
indecente uneori și prea umede prea opace
dar e bine, atât de bine că nici nu e important
dacă seara, undeva într-o lume închisă și strâmtă
peștii trăiesc prea mult cu liniștea asta

chiar atunci când aproape credeam că foșnetul
sau dansul în ploaie, sau doar să îți bagi picioarele
într-o apă fără să prinzi nimic, doar momentul ăla
îmi stă în piept și respiră odată cu mine aer
odată cum mine se învârte cu pământul sub tălpi

cum ne obișnuim cu mormintele celorlalți așa
ca și cum fericirea noastră ar fi o movilă micuță
din pământ proaspăt și umed. undeva în mijloc
e o porțiune de certitudine și vezi că nu e teamă
sau alt sentiment terorist nu se mai ascunde
acolo ochii stau liberi fără să plângă.