nisipul e umed, în jur e pustiu,
marea îngână o simfonie lugubră
pășesc melancolic, încerc doar, să fiu
omul ce visează platonic, în umbră.

rătăcesc printre scoici, purtate de valuri,
o ceață deasă acoperă marea,
luna grăbită se înalță pe maluri
încercând să-mi arate trufașă, cărarea.

mă îndrept căutând, rătăcită
o bancă bătrână. mă așez lângă dânsa, stingher
și ascult cum zvâcnește noaptea rănită
apoi, recitesc un poem din Homer.

privesc înspre cer, nimic nu clipește,
doar farul bătrân mai ticăie încă
sfidând orizontul, săgeata lovește
lumina brăzdată în apa adâncă.

un zumzet prelung străfulgeră cerul,
un vapor nechează sarcastic în larg.
nu-l ține nici valul, nu-l ține nici gerul,
un matelot privește orizontu-n catarg.

apoi, tăcerea se-așterne. mormânt.
o stea țâșnește printre nori, intangibilă.
mă îndrept înspre casă, nu scot un cuvânt,
las marea să-mi depene povestea ei incredibilă.