„Stau pe neobositul pod
și apa cu abisul ei amar
ce pare un antic Tartar
Mi se pare un acru sirop.

Un sirop ce curge alunecând
ca și viața noastră,
ca și soarta noastră
Până ce lovește un baraj de timpuri uitat.

Mă gândesc la tine
Cum te jucai cu mine
Și povești de amor și de iubire
Mi le-ai oferit cu gingășie.

Nu am crezut
Că viața poate fi și blândă
ca și-un ghimpe într-o rană
Sau dură și amară
ca și-o bătrână și veștedă pară…

Sau că poate să te facă
un neimportant și biet suflet să fi
și să te trimită cu gândul
La crime și la nebunii.

Dar de ce inima ne plânge
și pe cerul înstelat vrea să urce?
De ce viața e așa de importantă
și totuși de cineva ne e luată?
Sunt întrebări haotice
La care orice nebun nebun de legat
Să afle un răspuns de noi uitat
și pe cer să poată să urce.

Asta e viața noastră
fie ea bună ca blânda lună
Sau rea ca și apa ce curge
și-ntr-un final un baraj înfrânge.”