lui ce veste să-i ducă vestea cea bună fusese spusă odată demult
acum rămânea întotdeauna pe fundul tolbei doar literele scrise strâmb
se înțepa deseori în ele ca în vârfuri de săgeți mincinoase
s-a oprit la jumătatea dealului ca și cum și-ar fi adus aminte de
vorba spusă alaltăieri unui vecin de bloc
ajunge o foaie de hârtie la un analfabet sau
o credință pentru o lume

visase un poștalion apoi
zborul scrisorii prin oase subțiri încă neînțărcate de gustul fierului

la ziuă a văzut semnul de înălțime semnul de stâlp și pe el
abia acum îl simțea înălțându-se ca o altă vestire
a fugit iute să nu-l prinda cei ce strigau tu ce veste ai să-i mai dai lui acestuia ce
atârnă aici fără silabe prinse de piele
era amiaza la care se rupe timbrul de pe ceruri și
se trimit vestitorii în cele patru zări să anunțe firului de iarbă roșie
clipa strigării

încovoierea este pe sfârșite
și măslinul nu s-a făcut știre de presă înainte ca iuda să plângă
doamne cum m-ai silit a transmis peste tot în cugete
noua informație despre trupul și sângele pecete pe multe pagini
îmbibate cu plumb

privirea lunecă peste marginea ferestrei dincolo în câmp
femeia visează și ea la ceva sub chip de ploaie și revine mereu la
prima literă