Aș sta pe albul de retină
Și-n propriul ochi aș vrea să fiu
Dansând cu fire de lumină-
Portret al zilei purpuriu.

Să privesc, să știu, să fiu acol
Unde al lumii chip se-arată,
Tăiat de-al clipirilor bemol,
Pe a retinei pânză colorată.

Să văd văzutul cum se vede,
Și-ntreaga zare se supune,
În cușca unui iris verde
Din zori pân’ce soarele apune.

Stând pe a văzului busolă
Cerul, un fluture albastru,
Va face volă după volă
Înconjurând al zilei astru.


Când catedrale de lumină
Se proiectează în cristalin
Lumea întreagă se comprimă
Între pleoape și Zonula Zinn.

Dar când pleoapa înserează
Cu buzele-i stingând lumina
Sub bezna ce adânc înaintează
Din clarobscur răsare Vina.

Descopăr hibernate amintiri
-Tartru cu densități de stâncă-
Rămase din vechile porniri :
Stafii ce mai persistă încă.

Rămășițe disprețuite
Imagini de periferie :
E lumea arselor ispite-
Acelea ce n-au putut să fie.

Mi-ar trebui viața întreagă
În sânul propriei nevederi,
Să caut modul cum se leagă
De Prezent nebositul Ieri.


Și stând cu mine întru mine
Știi-voi oare să îmi găsesc răspuns
Dilemei ce ca valul vine
Să se răsfire în nepătruns ?

Iar măsura justei cumpăniri
Îmi va spune poate ce să-n drept,
Când laș am fost în fața slabei firi
Și nu am știut să privesc drept?

..
Aș sta pe albul de retină
În propriul ochi să învăț, să știu
Să amorțesc atâta vină,
Regretelor- să le pun sicriu.