Așteptând ultimul tren al vieții,
m-a surprins căldura dimineții,
m-a îmbăiat, cu apa viselor, flora,
nu trupul ci alma a cunoscut parfumul;
purificat în miezul existenței, fumul,
ceața am izgonit.Trăiesc clipa și ora!
Am vrut să plec la cot cu nemurirea,
dar am descoperit, din nou, iubirea.

Parcă priveam din negrul din abis,
când floarea simțului s-a redeschis.
Speranța mi-a întins frânghia de retur,
frânghie îmbibată în apa lui Caron;
făcusem jurământ - de pot să mă întorn
voi asculta tăcerea ființelor din jur,
voi semăna prin zâmbete amorul,
îmi voi lăsa să-mi hoinărească dorul...

Iubesc acum lumea ce mă-nconjoară,
stelele, marea, Luna, zumzetul de seară,
tot ceea ce cândva intrase în banal
e-acum un cântec, ce-n loc de vers, emoții
poartă în miezul lui. E poate voia sorții
s-auzi râsul de fericire al câmpului vernal!
E minunată lumea ce-mi stă aproape;
de ce, până acum, tot se spărgea de pleoape?

Așteptând ultimul tren al vieții,
m-a surprins căldura dimineții,
am debarcat în lumea de iubire plină,
m-am pus pe drumul ce duce-n poarta ta;
e drumul lung, însă te voi afla,
când ne vom întâlni, nu o să-mi pari străină.
Căci, de la geneză, inima te știe,
mă completezi, tu-mi ești sortită mie.

A trebuit să cad, să-mi simt aripile,
să simt că mă aștepți, deși trec clipele,
să aflu că o rază, primită de la Soare,
e tot o mângâiere și-i tot un sărut,
că vântul care suflă, e brațul desfăcut
ce vrea să te cuprindă, când lumea ta te doare.
Azi, ce m-aș fi făcut, mă-ntreb ca bieții,
de-aș fi luat ultimul tren al vieții...