Þinea rezemat de șoldul drept
un coș de nuiele gol.
Îl ținea atât de strâns și atât de mândră încât
oricine ar fi fost ispitit să creadă că în el
Sânziana căra în acea dimineață de iunie
însuși soarele de pe cer.

Se trezise cu noaptea în cap sau poate
că nu se trezise deloc de vreme ce nu putuse adormi.
Se perpelise până în zori în așternutul cel nou
cu ochii ațintiți când spre luna cea plină
când spre candela aprinsă de pe masă.

Unde se îndrepta acum și de ce nu știm.
Am văzut doar cum în dreptul casei lui Ștefan
a grăbit mersul ei legănat,
și-a mutat coșul în partea stângă,
murmurând ceva doar de ea știut
și de bunul ei Dumnezeu.
Puțin mai la vale s-a întâlnit cu lelița Speranța
care a întrebat-o ce mai face.
A răspuns Bine, ferindu-și privirea
și mărind și mai mult pasul.
Mințise pe nemâncate și mai departe
toți câinii din sat au început să latre în urma ei.