E un strigoi negru călcat demult de mașină,
mai deștept decât roțile care i-au stins pasiunea,
în dreptul bisericii nu marchează locul, ci trece
gânditor cu coada lăsată și privirea în turlă.
Odată era să-l strice de tot un diavol nou cu
apucături, însă Ilie a suflat altă viață peste resturi,
s-au contopit într-o ființă necunoscută multora.

Când scade ziua, omul își adaugă crengile, aprinde
tutun, salută și pornește în fum spre amonte. Lasă
luminițele terasei să se dizolve în urmă, vapor
cu zbaturi domoale păcănind pe fluviul de asfalt,
după câinele în trei pistoane, rupt, dar solemn.
Noaptea își petrec laolaltă frica de drumuri,
se roagă molcom, oftează lipiți, împăcați,
mulțumesc bunului că sunt îngăduiți împreună.

Ilie a răsărit și s-a înnorat la 05:24, a mugit a resac
cu ochii pe hoitul celui ce-și împlinise menirea. L-a învelit
în postavul pătat cu lacrimi de marinar eșuat pe Argeș,
a aprins ciotul de lumânare păstrat pentru sine,
a fâlfâit două coțofene răucredincioase din tei și
a pornit temeinic în aval spre est cu privirea albă.