Din hăul viselor ce mi le-am prins în stele
Mă-ntorc la tine pe pământul cavernos,
Acolo unde cântecele lirei mele
De El damnate-au fost să zboare doar în jos.

În penitența unui suflet fără nume
Se zbat în lanțuri vechi regrete de poet,
Alături de un șarpe care din genune
Grăise pentru oameni poate prea încet.

Când frigul ciopârțește carnea fără milă,
Tu mă îmbraci în robe și scufii comode,
Mă faci să par satana lașă și umilă
Ce-i cântă zeului ceresc alese ode.

Și, blestemat să port pe umeri poezia
Ca pe-o stigmată veche, fără lecuire,
Din mii de viermi tu m-ai ales să-ți cânt trufia,
Tiran ce înrobești întreaga omenire.

Cavernele răsună-n sumbră armonie
Chemându-și puii visători la-nlănțuire,
Acolo unde toți concep filosofie
Și își condamnă semenii la asuprire.

Pământul se cutremură de fericire
Văzându-și iar odraslele în sărbătoare,
Pe dealul plângerilor fără de sfârșire
Și unde cel mai adorat pe cruce moare.