Din dragoste de soare,
dau frunze...
De dragul unui nou început,
cad frunze...
Eu frunză, tu copac...
cine pe cine-nverzește,
când soarele ne e rădăcină
și, cu aceeași lungime de umbră,
ne îndatorăm aceluiași Pământ?
Hm? Cine pe cine-nverzește?
Bine, hai să schimbăm...
Tu frunză, eu copac...
cine pe cine-nverzește?

Încă înaintea frunzelor
cad, mai întâi, îngerii din ele
pentru a le netezi umbra,
amăgindu-le cu poezia căderii lor.
Copacii rămân mereu în picioare-
cu cât mai goi,
cu atât mai subțire umbra le e ;
cu cât mai înfrunziți,
cu atât mai frumoși
și, tot cu atât, mai de umbră însoțiți.
Niciodată nu vom ști
când, aceasta, unde a-nceput
și nici când, aceasta, unde se va termina...;
nici nu ne interesează...
De fapt, ce întrebam?
Cine pe cine-nverzește?
Sau cine pe cine umbrește?

O, ce îmbucurătoare lumina,
taina aceasta,
cu care mă-ncumet să fiu
într-o perpetuă mișcare,
prin pădure...!
O, tu...!