așteptarea îmi fisurează carnea

gândul ca un chin țopăie

dintr-o privire în alta

știu că o să-mi spună te iubesc



o rămășiță din gând

îmi dă târcoale

și ploaia

ca o compensație

îmi răcorește obrajii



o iubesc mult știu că o iubesc

chipul ei mă leagă de viață

și-mi ține singurătatea deoparte



tremur și buzele arcuite

peste tropul de ploaie

emit sunete neînțelese

tramvaiul oprește în stație

Ana... nu mai vine,Ana!



încăpățânarea mă împiedică să plec

poate așa voi ști că există iubire