e lustra vecinului despre care nu vorbesc niciodată
e papionul pianistului anonim care dă concerte la mine în casă în fiecare suflet de duminică
este un cald ce-mi inundă plămânii și scuip aer
sunt la intersecția dintre lentila lui patapievici și mă pierd în culoare
este iarba mielului nesătul care-mi crește din tălpi și dincolo e Dumnezeu martir în om
sunt cu limba crăpată de praful cuvântului izvorât din milă
deopotrivă din praful de pușcă neconsumat
veritabil stăpân etern al ființei mele despre care nu știu că sunt
m-aș înclina din picioare dar nu am barbă și nici puterea lui voltaire n-o am
cum să justific brațul care-mi stă braț sau degetul care mă ceartă pentru pata de cerneală irosită
dacă sunt femeie
te întreb fără urmă deci nu vreau răspuns
ca să trăiesc să accept asta?